Dincolo de Frontiere

Pentru mulți americani, faptul că europenii vorbesc mai multe limbi străine este ceva de admirat. Mereu se minunează când le spun că eu vorbesc trei limbi. Asta pentru că ei nu studiază limbi străine în școala primară, și li se pare cool că noi, europenii învățăm și vorbim cu o așa ușurință atâtea limbi străine.

 


Pentru că majoritatea colegilor de birou mă aud foarte rar vorbind în limba română, sau poate chiar deloc, mă întreabă mirați dacă este posibil, cu timpul, să uit să vorbesc limba maternă. Consider că nu este așa ușor să uiți limba maternă. Este posibil totuși să uiți să scrii și să vorbești limba maternă, dacă ai plecat din țara natală în copilărie. Copiii care au emigrat în străinătate în jurul vârstei de 7, 8 ani, și care nu au mai avut contact cu limba maternă absolut deloc, este foarte probabil că vor uita să o vorbească când ajung la maturitate.

Eu am plecat din România când aveam 22 de ani, și de atunci și până în ziua de astăzi, nu vorbesc româna în fiecare zi. O vorbesc în capul meu ce-i drept, pentru că scriu și citesc în română zilnic, dar de vorbit cu cei dragi, o fac doar în weekend, când ne vedem pe Skype, sau în cursul săptămâni prin SMS-uri. Eu îmi doresc foarte mult să continui să vorbesc limba română cât pot eu de mult, fie și după 20 de ani de locuit în străinătate. Asta pentru că, atunci când vorbesc limba maternă mă simt în strânsă legătură cu rădăcinile mele și cu identitatea mea.

După ce m-am mutat în Mexic, în 2010, am fost absorbită complet de limba spaniolă. Nu aveam nicio comunitate de români în apropiere, iar la noi acasă eram singura care vorbea limba română. După primele luni în care vorbeam toată ziua în spaniolă, când vorbeam cu familia, îmi trebuiau câteva secunde bune să fac trecerea de la limba străină la limba maternă. Devenise deja o tradiție ca la fiecare convorbire telefonică cu cei de acasă, să inventez un cuvânt nou, un mix între spaniolă și română. Făcând o paranteză, mereu am zis că am să fac un dicționar cu toate cuvintele inventate de-a lungul anilor, pentru că au fost și încă se adună câteva zeci de cuvinte. Nu era vorba că uitasem limba română, doar că, creierul meu era setat pe limba spaniolă 24/7, iar când vorbeam cu ai mei, trebuia în mod conștient să fac trecerea de la limba spaniolă la limba română.

Îmi amintesc cu foarte mare drag despre primele luni în Mexic, când eram dornică să învăț cât mai multe despre cultura mexicană, despre stilul lor de viată și despre cum aveam să mă integrez într-o lume complet nouă pentru mine și cu care simțeam că rezonez încă de la început. Voi, cei care vorbiți și vă place spaniola, cu siguranță înțelegeți entuziasmul de care vorbesc aici.

Stâlceala cuvintelor nu se întâmpla doar când voiam să trec de la română la spaniolă, ci și invers. Când îmi era lumea mai dragă și prindeam elan într-o conversație în spaniolă, creierul meu se încăpățâna să îmi transmită cuvintele în română. De multe ori nici nu îmi dădeam seama când începeam să vorbesc în română, asta până când nu vedeam fețele nedumerite ale interlocutorilor mei.

Toată confuzia asta bilingvă a durat cam șase luni, poate chiar un an. După un timp, fără să îmi fi propus asta, am început să jonglez între spaniolă și română destul de natural, doar că, cinci ani mai târziu, când mă simțeam stăpână pe situație, m-am mutat în Statele Unite.  Chiar dacă eu cochetasem cu engleza încă de prin clasa a cincea, și vorbeam destul de fluent, confuzia tot s-a instalat, de data aceasta la nivel trilingv. Prin natura jobului actual, alternez constat între spaniolă și engleză, iar dacă se întâmplă să mai vorbesc cu cineva de acasă în pauza de prânz, nu e de mirare că răspund câteodată în cuvinte înțelese doar de mine. Am încercat să descriu colegilor de serviciu cum mă simt atunci când vreau să spun ceva în engleză, dar nu îmi găsesc cuvintele: 

Știi cum este atunci când încerci să ajungi la cutia cu cereale, care se află în dulapul de pe perete, sus de tot, pe ultimul raft? Te ridici ușor pe vârfurile picioarele, întinzi mâna cât poți de sus, și când ajungi cu degetele la cutie, în loc să o apuci, o împingi tot mai mult. Cam așa mă simt eu când încerc să prind “mental” un cuvânt care îmi scapă.

Ceea ce vreau să spun este faptul că, de când am plecat din România am încercat să vorbesc, să citesc și să scriu în mod activ în limba română, deși uneori, recunosc, poate fi o provocare chiar dacă au trecut doar șapte ani.

Mă ajută foarte mult este că vorbesc cu familia, uneori zilnic, dacă nu, cel puțin săptămânal. Câteodată simt că nu este suficient, așa că, atunci când nu am cu cine să vorbesc în română, compensez prin citit și scris. După fiecare vizită acasă, îmi încarc valiza cu cărți în limba română, iar cele care nu mai încap în valize, mi le trimite sora mea prin poștă. De asemenea, obișnuiesc să ascult frecvent radio din țară, urmăresc câteva emisiuni de interes, și scriu și aici pe blog. Deși creierul nu este un mușchi, eu îl tratez ca atare. Îl antrenez constat în activități lingvistice, și cu cât îl solicit mai mult, cu atât e mai receptiv la noi provocări.

Spre încheiere, aș vrea să aud că nu sunt singura româncă în străinătate care încurcă limbile în timp ce vorbește, și care inventează cuvinte noi la tot pasul.  Sunt curioasă să aud și părerea ta despre treaba asta cu uitatul limbii materne după mai mulți ani de locuit în străinătate. Cum reușești tu să îți pui creierul la treabă în limba română, chiar și atunci când nu ai un partener de discuție lângă tine? Cât de important este pentru tine să continui să vorbești limba română, chiar și atunci când nu ai o comunitate de români în preajmă? Aștept comentariile tale!

 

Add comment

Security code
Refresh

Powered by Spearhead Software Labs Joomla Facebook Like Button

Iuliana Papuc Profile

11206043 763158690460047 5993721621851537990 n
Salut, eu sunt Iuliana, am 29 de ani și sunt pasionată de călătorii, limbi străine, cărți, și aventuri în aer liber.  
De șapte ani locuiesc în străinătate...

Parteneri

Mi Tutor Logologo

BannerTravelanguaging

Banner World Languaging

logotest1