Dincolo de Frontiere

Nu mă înțelegeți greșit, nu contest că cei doi colegi se iubesc și au o legătură de prietenie adevărată, ba chiar mi se pare frumos că își exprimă sentimentele unii față de alții așa spontan, dar de când sunt în Statele Unite, tot aud te iubesc -ul ăsta întruna. De la I love this, I love that la declarați de prietenie ca cele de mai sus. Pentru americani este perfect normal și natural să încheie o conversație la telefon zicând I love you, cum este la fel de normal să iubească înghețata, serialul ala grozav, mașina, etc. Faptul că o persoană spune cu ușurință te iubesc nu mi se pare o problemă, ci momentul acela în care îmi dau seama că acea persoană spune acest te iubesc din inerție, și foarte exagerat pe alocuri. Am început să spun și eu de la o vreme I love San Francisco, I love yoga, I love, I love, I Iove….e molipsitor, mai ales după câțiva ani de locuit pe aici. Cu ce nu m-am obișnuit însă este să spun te iubesc unei alte persoane cu o așa ușurință, ca și cum aș spune mulțumesc sau la revedere.

Poate că sunt eu mai ciudată (asta citeam pe fața colegilor când am amuțit), sau poate că e vorba de cultura românească sau doar de cultura familiei mele, dar cert este că am crescut fără să aud acest te iubesc de la mama și tata. Știu că am fost iubită nu pentru că mi s-a spus, ci pentru că mi s-a demonstrat, dar bineînțeles că mi-ar fi plăcut să cresc auzind cuvintele astea mai des.

Abia de ceva timp încoace îi spun soră-mii aproape zilnic când încheiem o conversație pe whatapp, love you sis, și ea mie.  La fel cum încep să mă obișnuiesc că până și frate-meu îmi mai spune te iubesc când îmi scrie, deși nu ne lăsăm mesaje atât de des.

Pentru mine acest te iubesc are o însemnătate foarte mare, tocmai pentru că nu îl folosesc cu toată lumea și nici cu cea mai mare ușurință. Știu că sună un pic paradoxal, pentru că sunt cea mai sociabilă și prietenoasă persoană pe care poți să o întâlnești, mă înțeleg bine cu mai toată lumea, și pot oricând să vorbesc cu cineva cu care rezonez ca și cum ne cunoaștem de o viață. În același timp, prin prisma experiențelor pe care le-am trăit din copilărie și până acum, nu mă atașez foarte ușor de oameni, și puține sunt persoanele pe care le iubesc cu adevărat și le păstrez în viața mea pentru totdeauna. De obicei aceste persoane, prieteni și familie deopotrivă, mi-au fost alături în momente zbuciumate din viața mea, și într-un fel sau altul legăturile nu au fost niciodată forțate prin prisma jobului sau a altor circumstanțe sociale, ci s-au legat natural în momente de tristețe profundă sau fericire maximă.

Persoanele pe care ajung să le iubesc, le iubesc cel mai probabil pe viață. Știu că sună puternic, dar așa simt, o dată ce mi-au intrat la suflet rămân parte din viața mea pentru totdeauna. În alte cuvinte, pentru a ajunge să iubesc pe cineva, fie el și un/o prieten/ă, am nevoie de mult mai mult decât o relație de amiciție la birou, o ieșire la o bere sau o glumă bună care îmi stârnește râsul.  

Cam asta încercam să le explic colegilor în timpul prânzului, dar cred că nu am reușit să o fac foarte bine, pentru că am impresia că au cam luat-o personal. Dar nici de dragul culturii americane nu am să spun, of course, I love you too! Aș fi putut bine mersi să spun asta și această conversație nu ar fi avut loc niciodată, dar nu am putut! Pentru că pur și simplu cuvintele astea două - te iubesc - nu le pot spune din inerție, fără să simt ce zic. Și poate că sunt old style dar parcă prea iubim totul cu nonșalanță și renunțăm la tot cu aceeași ușurință. Știu, copilării de ale mele, dar sigur mai este cineva prin lumea asta care gândește ca mine!

Add comment


Security code
Refresh

Powered by Spearhead Software Labs Joomla Facebook Like Button

Mi Tutor Logologo

BannerTravelanguaging

logotest1